poezie, gânduri şi alte minunăţii fabricate în cutia toracică şi livrate prin cutia craniană
dacă, într-un târziu, suflul tău ar izbuti, cumva, să-mi aprindă focul inimii, acesta s-ar stinge, înecat de răceal-i umedă, mocnită în sumbrele nopți de noiembrie Insiști orgolios, dar inutil să crezi că anume tu vei face diferența... la ce bun? afara...
cu umbre de rouă în toamnă ne plouă cu nopți deșteptate în piele gravate ca melci la ferestre bat inimi senestre și cânta cocoșii în serile roșii strigăm ca prin vise cu lacrimi aprinse și-o muzică mută transpare ocultă pulsează artera renaștem din Terra...
ți-am zis să pleci, iubireo, tu însă tot revii, de-ai fi cu trup, iubireo, te-aș pune în sicriu, de-ai fi o carte veche, te-aș da pe-un dulce foc, să arzi și tu ca mine să plângi că n-ai noroc, de-ai avea mâini, frumoaso, ți le-aș încătușa, să nu mă poți...
tu, cum ar veni, ești interlocutorul meu imaginar... ai ochii de cuarț verde, mereu neclintiți și o privire caldă, ca luciul unei pietre... ai zâmbet de reptilă și mergi ca o felină la vânat... m-am întrebat deja, dacă ai sau nu inimă, sau dacă te mulțumești...
atât de multe-aș vrea să-ți spun, dar nu am forțe să-mi adun cuvintele pierdute sau împrăștiate prin flori înrourate, în zumzet de albini, și foșnet de cireș văratec. atât de mult aș vrea să-ți cânt, însă un nod mă roade blând și glasu-mi tulbură plăpând...
afară! copile desculţ, nu sta aici să desenezi copaci nici frunze, nici flori, nici corbi, nici raze de soare-aurii, nici fulgi de zăpadă, nici nori plumburii... pleacă de-aici! copile descult, prea mult ai stat în camera ta cu uşa spre nord destul te-ai...
Nu simt timpul cum trece secunde-n cenuşă topind. Absenţa privirii mă arde şi dorul îl simt. Nu-mi pasă când cineva moare şi tristele rude îl plâng. Cuvinte nespuse mă sparg la timpane, tăcerea o simt. Sunt rece ca piatra de munte şi tristă ca iarba în...
la văzul umbrei tale-albastre îmi infloreşte plexul în culori mi-întind aripile şi zbor spre cerul inundat de astre când umbra ta mi-aduce flori le iau cu mine după pleoape arunc petalele pe ape, topind în val un rece dor departe eşti, dar umbra ţi-e...
hai, să-ţi spun, e târziu şi e toamnă adâncă afară... obosiţi, după vară corbii croncăne-a iarnă şi din zborul lor lent se opresc şi în vale coboară, ciugulind pe furis ce-a rămas pe ogoare. hai, să-ţi spun, e'ntuneric şi-o ceaţă profundă afară... iar...
am obosit s ă alerg… vreau doar să merg ascultându-mi paşii adâncindu-se domol într-o pădure desfrunzită vreau să mă pierd rătăcind pe multiplele ei cărări invizibile ţesute sub covoarele destrămate de frunze uscate în liniştea amorţelii vreau să aud...
Aş vrea mărgele din perle rare pe-ascuns culese din visele tale şi dimineaţa lumina aş vrea blând să răsară pe faţa ta dacă se poate aş vrea să-ţi transmit din copiărie un zâmbet timid să gâdili în palme puf de păpădii să alergăm ambii râzând prin câmpii...
Masca pe care o porţi s-a prins de tine atât de bine, încât, dac-ai scoate-o nu te-aş mai recunoaşte Iniţial, ea nu zâmbea la fel de cald ca tine. Deşi o facea foarte bine, zâmbetul ei ramâinea oarecum artificial Cu timpul, însă, ea s-a grefat cameleonic...
aruncate de mine în vânt două cuvinte-au prins aripi zburând în trecut pe pământ pe-acolo pe unde ai hoinărit cu inima limpede trecând prin lume ca floarea repede două cuvinte m-au întruchipat deşi erai rece te-au dezgropat ochii ţi i-au căutat tâmplele...
nu am cum să simt ce gândeşti când te-mbeţi cu parfum nu am cum să aud ce vorbeşti când plonjezi 'n amalgam de cuvinte alese absorbite de fum nu am cum să ştiu unde mergi când alegi să te pierzi pe-un alt drum nu am cum să văd când dormi cum respiri chiar...
de-atatea ori te-am văzut într-un trecut nedefinit nu mai ştiu când a început această mişcare revenire - depărtare... multiplicată - separată de caleidoscop stricat... mă întorc din nou cu faţa spre tine şi te întreb ai cui sunt ochii? ce mă scanează...
